Drogurile
În accepţia clasică, drogul este substanţa
care, fiind absorbită de un organism viu, îi modifică una sau mai
multe funcţii (OMS); în sens farmacologic, drogul este o
substanţă utilizată sau nu în medicină, a cărei
folosire abuzivă poate crea dependenţă fizică şi
psihică sau tulburări grave ale activităţii mintale, ale
percepţiei şi ale comportamementului. În sensul dat de către
convenţiile internaţionale, prin drog înţelegem substanţele
supuse controlului prin Convenţia Unică asupra stupefiantelor din
1961 şi substanţele psihotrope al căror control este
prevăzut de Convenţia din 1971. Convenţiile şi protocoalele
aplicabile drogurile au dat substanţelor psihotrope un sens particular,
diferenţiindu-le de stupefiante. Cunoaşterea principalelor droguri
utilizate, modul lor de administrare precum şi efectele acestora au o
importanţă deosebită în prevenirea abuzului.
În acest modul nu vom face referire la alcool, tutun şi cofeină,
societatea privindu-le ca fiind diferite de celelalte droguri. Ele fac obiectul
unor cursuri destinate în special acestora.
Acest curs se referă în special la folosirea drogurilor ilegale. Abuzul
acestora poate duce la afectarea fizică şi psihică, iar prin
acţiunile celor care le folosesc, afectează şi comunitatea.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
defineşte abuzul de droguri ca fiind orice utilizare excesivă,
continuă ori sporadică, incompatibilă sau în relaţie cu
practica medicală, a unui drog. Consumul poate fi excepţional, în
scopul de a încerca odată sau de mai multe ori un drog, fără a
continua însă; ocazional, sub formă intermitentă, fără
a ajunge la dependenţă; episodic, într-o circumstanţă
determinată; sistematic, caracterizându-se prin dependenţă.
În toxicomanie, înclinaţia de a consuma droguri conduce la o stare de
subordonare, de cele mai multe ori tiranică, a unui individ faţă
de un drog, care îi condiţionează comportamentul, existenţa,
relaţiile familiale şi sociale.
OMS defineşte dependenţa ca fiind starea fizică
sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui organism cu o
substanţă, caracterizată prin modificări de comportament
şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua
substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele
psihice şi pentru a evita suferinţele.
Toate drogurile adictive au două lucruri în comun: ele produc
iniţial un efect de plăcere (“high”) urmat de un recul al unor efecte
neplăcute. Acest lucru se întâmplă ca efect al supresiei al
producţiei normale al unor substanţe chimice în creier, care în mod
normal produc efectul de “plăcere”. După suprimare, creierul
intră într-o stare de depresie. El necesită din punct de vedere fizic
mai mult drog ca să ajungă la normal şi să se simtă
bine din nou. Acest ciclu de plăcere/tensiune duce la o pierdere
fizică a controlului asupra utilizării drogului.
Există variate necesităţăţi ale corpului cum ar fi:
foame, sete, sex, prietenie. Când aceste nevoi sunt satisfăcute, sau când
durerea dispare, un semnal este trimis la celulele creierului, care fabrică
o substanţă chimică drept semnal de recompensă. Când aceste
celule de monitorizare sunt stimulate, semnalul duce la eliberarea unei
substanţe chimice “de recompensă”. Această substanţă
chimică ajunge şi stimulează centrul recompensării (“zona
plăcerii”), ducând la o senzaţie de plăcere, de “high”.
Majoritatea drogurilor care duc la dependenţă sunt capabile
să produce efecte de “bine”, mimând un mesager (o substanţă)
secretat în mod normal de creier - care în mod obişnuit produce o
senzaţie de “bine”.
Un exemplu sunt narcoticele, care mimează endorfinele (analgezic
natural). Acest lucru scurtcircuitează mecanismele de supravieţuire,
pentru că celulele centrului de recompensare din creier nu pot face
diferenţă între un drog şi o substanţă naturală.
Rezultatul este dependenţa.
Prima asociere cu consumul unui drog adictiv este depozitată în
memoria subconştientului. Subconştientul învaţă prin
asociere imediată că utilizarea unui drog adictiv duce imediat la
plăcere. Subconştientul rememorează “high”-ul iniţial
şi te forţează să doreşti această stare.
În mod obişnuit o persoană care utilizează droguri adictive,
nu ajunge la o stare intensă de “high” dacă este la prima doză.
Consumatorul începe să utilizeze tot mai mult drog şi se
străduieşte intens să ajungă la starea de vârf de
plăcere.
Starea de dependenţă este însoţită de
toleranţă.
Toleranţa constă în dispariţia treptată a
efectelor unei substanţe ce este administrată repetat, pe o
anumită perioadă de timp, încât pentru a obţine acelaşi
efect se impune creşterea progresivă a dozei. Se caracterizează
prin reversibilitate (după un timp de la întreruperea consumului se
restabileşte sensibilitatea iniţială), specificitate
(toleranţa nu este o proprietate generală pentru toate
substanţele, ci numai pentru unele dintre acestea) şi selectivitate
(toleranţa nu se instalează pentru toate efectele pe care le
exercită o substanţă asupra unui organism). De menţionat
că obişnuinţa nu crează însă o imunitate totală
şi nelimitată în timp la organismul care s-a obişnuit cu toxicul.
Efectul pe termen relativ lung este instalarea unei intoxicaţii cronice,
cu consecinţe grave asupra stării de sănătate.
Motive care duc la consumul de droguri
Nu înseamnă că devenii dependent doar
pentru că ai încercat, dar nu continua – utilizarea sistematică duce
la dependenţă, iar în cazul drogurilor puternice, prima doză
poate fi fatală (heroină, cocaină, LSD, Extasy, amfetamine,
fenciclidină)
Consumul de droguri poate fi văzut ca excitant
şi provocători. Unii sunt tentaţi să înfrunte riscurile
implicate, departe de a fi împiedicaţi de vorbe precum “pericol”.
Poţi să ieşi în evidenţă şi în mod pozitiv,
fără să consumi droguri! Caută alternative!
Este important să ştii să spui “NU”
– asta dovedeşte că ai o personalitate puternică. Încearcă
să fii tu însuţi, chiar dacă cei din jurul tău au altă
opinie
Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi
problemele existente (divorţul părinţilor, abuz sau
neglijenţă din partea părinţilor sau a şcolii).
Trebuie înţeles să folosirea drogurilor rezolvă doar aparent
şi temporar problema, ea continuând să existe şi să se
agraveze.
Consumul de droguri poate fi un răspuns la
singurătate, la probleme privind integrarea în colectivitate sau
dispreţul faţă de sine. Este important să vă
ajutaţi unii pe alţii, să treceţi peste probleme
fără să recurgeţi la droguri
Droguri care inhibă centrii nervoşi:
Droguri care stimulează centrii nervoşi:
Droguri halucinogene
Substanţe volatile
Marijuana, considerată ca şi “drog de trecere”, împreună cu
haşişul şi uleiul de haşiş sunt diferite forme ale
canabisului – o plantă cu frunze verzi, înaltă, ce creşte în
zonele însorite ale globului.
Substanţa responsabilă pentru efectele psihoactive - starea de
“high”, este delta-9-tetrahidrocanabinolul (THC). Cantitatea de THC ce se
află în marijuana, haşiş sau uleiul de haşiş
determină puterea drogului.
Este un drog care deprimă centrii nervoşi.
Marijuana este cel mai popular drog printre tineri, după alcool. Este
formată din frunzele, florile, tulpinile şi seminţele plantei cannabis,
care este uscată şi mărunţită. Marijuana poate fi
găsită şi în Sinsemilla (din spaniolă Sin semilla –
fără seminţe) - vârful inflorescent al plantei feminine
nepolenizate a cannabisului.
Uzual i se mai spune “iarbă”, “buruiană”, “pot”, “Gandj”.
Marijuana este în mod obişnuit vândută şi depozitată în
pungi de plastici, folii de aluminiu şi ţigări mici rulate.
Marijuana deobicei se fumează în ţigări făcute mână
numite “joints” care degajă un miros pătrunzător când este
fumată.
Când marijuana este parţial fumată, este adesea ţinută
cu o clemă de rufe sau pensetă. De asemenea frunzele pot fi fumate în
pipe mici de lemn sau în pipe de apă, numite “bongs”. În final, marijuana
poate fi introdusă în alimente, gătită şi ingerată.
Accesoriile asociate consumului de marijuana includ pipe, “bongs”-uri,
foiţe de ţigară, pungi plastic, cleme de rufe, cutii decorative
(concepute să ascundă şi să depoziteze marijuana),
picături pentru ochi, spray-uri de gură, folosite ca să acopere
eventualele dovezi ale consumului de marijuana.
Când cannabisul este fumat, THC este absorbit rapid în circulaţia
sanguină prin pereţii alveolelor pulmonare. De aici este transportat
la creier, moment în care se simte efectul de “high”. Acest lucru se poate
produce în câteva minute şi poate dura până la 3-5 ore.
O altă caracteristică importantă a THC este faptul că se
depozitează în organism. THC nu este uşor solubil în apă, dar se
dizolvă uşor în grăsimi. Astfel, din curentul sanguin, este
absorbit rapid în ţesuturile adipoase, spre deosebire de alcool, care
fiind solubil în apă, este rapid excretat din organism, în 1-2 ore.
Odată depozitat în ţesutul adipos, THC este eliberat lent înapoi
în fluxul sanguin. De exemplu, eliminarea unei singure doze de THC poate dura
până la o lună.
Efectele variază de la o persoană la alta, depinzând de:
*) Un “joint” cauzează o stare de “beţie“ asemănătoare
cu cea rezultată în urma consumului a 6 doze de bere.
În doze mici, marijuana poate duce la:
Doze mai mari pot cauza:
Cannabisul de asemenea afectează:
Aceste simptome dispar în mod normal când trece efectul drogului.
Efecte pe termen lung:
Cannabisul a fost folosit în medicină mai multe secole, recent în
tratamentul stării de greaţă a pacienţilor bolnavi de
cancer care fac chimioterapie, la pacienţii cu glaucom, când cannabisul
reduce presiunea intraoculară şi ca stimulent al apetitului la
pacienţii bolnavi de SIDA şi în epilepsie.
Cannabisul este periculos când este combinat cu alte droguri, cum este
alcoolul. Efectele cannabisului sunt intensificate deseori într-un mod
imprevizibil în aceste combinaţii. Deşi de cele mai multe ori
consumatorii de cannabis trec la consumul altor droguri, aceasta nu este o
regulă.
Toleranţă şi dependenţă
Consumul frecvent al unor doze mari de cannabis poate produce o
toleranţă moderată. Toleranţa înseamnă că o
persoană are nevoie de doze mai mari de drog pentru a ajunge la
aceleaşi efecte pe care le avea folosind cantităţi mai mici.
Consumatorii de cannabis pot avea o diversitate de probleme de
sănătate, sociale, legale, financiare şi de comunicare cu
ceilalţi, devenind dependenţi de cannabis, ceea ce poate duce la
fenomene de sevraj moderate, care constau de obicei în simptome
asemănătoare gripei.
Numai un procent redus din utilizatori devine dependent de cannabis, dar cei
care nu sunt dependenţi, pot deveni în timp.
Puţini din cei care consumă în mod ocazional pot să-şi
deterioreze în mod serios sănătatea.
Cannabisul şi sarcina
Multe dintre droguri afectează fătul nenăscut, de aceea este
recomandat să nu se folosească droguri în timpul sarcinii. Este
cunoscut faptul că THC trece prin placentă şi ajunge la
făt. Există dovezi că există corelaţie între consumul
de cannabis la femeia gravidă şi greutatea scăzută la
naştere a fătului. De asemenea, s-a dovedit că THC are efecte
teratogene asupra fătului (modificări celulare ce duc la
malformaţii congenitale).
Haşişul este un extract de marijuana, sub formă de
substanţă răşinoasă, care variază la culoare de
la galben la maro-închis şi negru, sau sub formă de ulei de
haşiş, care este un ulei vâscos. Pentru că haşişul
conţine o concentraţie mai mare de THC decât marijuana,
haşişul şi uleiul de haşiş sunt mult mai puternice
şi sunt vândute şi folosite în cantităţi mai mici.
Haşişul este împachetat cel mai adesea în folii de aluminiu, iar
uleiul de haşiş este stocat în sticluţe mici. La fel ca şi
marijuana, atât haşişul cât şi uleiul de haşiş sunt
fumate în pipe, dar ele pot fi deasemenea amestecate cu tutun, în
ţigări sau pipe. Astfel, ustensilele folosite în consumul de
haşiş şi ulei de haşiş sunt aceleaşi şi
pentru marijuana: pipe, foiţe de ţigară, pipe speciale, cleme de
rufe, pipe de apă.
Haşişul şi uleiul de haşiş degajă un miros
pătrunzător atunci când sunt fumate.
Efectele haşişului şi uleiului de haşiş sunt
aceleaşi cu ale marijuanei, dar ele pot fi mai intense datorită
concentraţiei mai mari de THC.
OPIACEELE (analgezice, narcotice)
Narcoticele sau opiaceele reduc durerea şi în doze mari induc somnul.
Din această categorie fac parte opiul, morfina şi codeina. Heroina
este de asemenea un narcotic şi este obţinut din morfină.
Petidina şi metadona sunt droguri sintetice care acţionează asemănător
morfinei.
Opiul se extrage din capsula macului opiaceu – Papaver somniferum. Consumul
de opiu este cunoscut în Asia de mii de ani, dar fumatul de opiu a apărut
în China numai după ce a fost introdus tutunul.
Morfina a fost izolată din opiu la începutul secolului al XIX-lea
şi a fost denumită după zeul grec al somnului - Morpheus.
Heroina, care este produsă printr-o alterare chimică a morfinei a
fost descoperită în 1874 şi este de 2-3 ori mai puternică decât
morfina.
Narcoticele şi în mod special morfina s-au dovedit a fi foarte
folositoare pentru efectele lor analgezice şi anestezice. Oricum, un efect
major negativ este acela că ele produc o dependenţă fizică
intensă. Acest lucru duce la dorinţa de a utiliza drogul permanent.
Au fost făcute cercetări pentru descoperirea unui anestezic mai
sigur, care nu duce la dependenţă şi ca urmare au fost
descoperite metadona şi petidina. La început s-a crezut că aceste
droguri nu vor duce la dependenţă fizică. Din păcate, nu a
ieşit aşa, şi aceste droguri şi aceste droguri duc şi
ele la dependenţă.
Datorită efectului mai puternic, heroina este narcoticul “străzii”
şi este folosită în mod ilegal.
Oricare dintre narcotice pot fi folosite în loc de heroină, dacă
aceasta a fost consumată în doze mici.
Există o diferenţă considerabilă între puterea
diferitelor narcotice, dar ele toate produc efecte similare, dacă doza
este ajustată.
Cea mai preţioasă proprietate a narcoticelor este abilitatea lor
de a “lua” durerea. Ele nu opresc practic durerea, dar alterează reacţia
persoanei la durere, în aşa fel încât nu o deranjează aşa de
mult. Câteva dintre narcotice sunt folosite în doze mici pentru combaterea
diareii şi a tusei.
În unele state metadona este folosită în tratamentul dependenţei
de narcotice.
Atracţia spre narcotice este dată de abilitatea lor de a da
senzaţie de bine. Doze mici pot induce entuziasm, fericire,
mulţumire, pace sufletească. Doze mari produc stare de visare
plăcută şi somn. În plus, apare senzaţie de somnolenţă,
ameţeală, incapacitate de concentrare, apatie şi letargie.
Răspunsul fizic include încetinirea ritmului respirator, constricţia
pupilelor, încălzirea tegumentelor, intensificarea transpiraţiei,
constipaţie gravă şi câteodată vomă.
O supradoză poate duce la şoc, comă şi moarte.
Toleranţă şi dependenţă
Folosirea regulată a narcoticelor duce rapid la dependenţă
psihică şi dezvoltă toleranţă şi
dependenţă fizică.
Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de
“high” dispare. Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal
şi pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta
duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească
drogul. Simptomele de sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 de
la ultima doză administrată. Totuşi, la narcotice cum ar fi
metadona, simptomele pot să nu apară câteva zile. Aceastea pot fi:
agitaţie, tremurături, respiraţie accelerată şi
superficială, căscat, crampe, vomă şi diaree, rinoree,
lăcrimare, dureri musculare, tremor şi frisoane. În cazurile mai
severe pot să apară halucinaţii terifiante.
Efecte pe termen lung
Narcoticele prin ele însele cauzează în mod direct puţine
îmbolnăviri. Independent de alte probleme ce apar datorită
constipaţiei permanente şi reducerea performanţelor sexuale,
totuşi, în cele mai multe cazuri în care s-au folosit droguri ilegale, au
apărut probleme mult mai serioase. Odată ce o persoană este
dependentă de narcotice, e în stare să facă orice ca
să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale
sunt foarte mari şi dependenţii deseori recurg la crimă pentru
a-şi continua consumul. Consumatorii obişnuiţi sunt astfel
implicaţi într-un stil de viaţă care înseamnă condiţii
neigienice, alimentaţie proastă, săracă şi
condiţii de locuit precare şi asistenţă medicale
inadecvată. Folosirea mostrelor “de stradă”, care în mod
obişnuit sunt contaminate şi a seringilor nesterile precum şi
folosirea în comun a seringilor sunt alte probleme cărora consumatorii
trebuie să le facă faţă. Deseori s-au raportat la
aceşti consumatori boli precum SIDA. hepatita, tetanosul, boli ale inimii
şi plămânilor, vene sclerozate, infecţii locale ale pielii,
ulcere şi abcese. Alte efecte grave, cum ar fi moartea pot rezulta prin
injectarea unor materiale insolubile cum ar fi talcul şi creta, care se
găsesc deseori în heroina ilicită.
O parte din narcotice pot fi obţinute în mod legal, cum ar fi
tranchilizantele şi barbituricele.
Heroina
Cel mai periculos şi care duce la dependenţa cea mai
puternică dintre narcotice este heroina. Constituie în multe
ţări o problemă majoră, nu numai pentru faptul că duce
extrem de rapid la dependenţă şi este foarte periculos, dar
împreună cu cocaina şi metamfetaminele deseori stau la baza unor acte
criminale precum spargeri, jafuri, furturi, prostituţie, pentru a-şi
întreţine obiceiul.
Este o pudră a cărei culoare variază între maro închis
şi alb. Cea mai populară formă este cea închisă la culoare,
care este vândută în pachete mici de celofan sau folii sau în biluţe
din acelaşi material.
Cea mai folosită cale de administrare a heroinei este cea
injectată. Pudra poate fi inhalată sau fumată. Accesoriile
folosite pentru injectarea heroinei includ ace hipodermice, bile mici de bumbac
pentru filtrare, apă şi linguri, capace de sticlă folosite
pentru lichefierea heroinei. Accesoriile pentru inhalarea sau fumatul heroinei
includ lame de ras, paie şi pipe.
Starea de “high” durează în mod obişnuit 4-6 ore. Sub
influenţa heroinei pupilele sunt contractate, pleoapele sunt căzute,
apare depresie, apatie, descreşte activitatea fizică şi apare o
stare de rău. Un consumator frecvent poate să moţăie sau
aparent să doarmă şi deseori îşi scarpină sau atinge
faţa şi nasul.
Doze mai mari de heroină pot induce somn, vomă şi
respiraţie superficială. O supradoză poate cauza o
respiraţie superficială şi încetinită, tegumente umede,
convulsii, comă sau moarte.
În plus, o întreagă familie de droguri sintetice sunt prezentate ca
heroină sintetică. Cea mai reprezentativă dintre acestea este
fentanyl-citratul, numit şi “Alb de China”, care este de câteva ori mai
puternică decât heroina şi a cauzat multe victime printre dependenţi,
fiind folosită în acelaşi mod ca şi heroina.
Tranchilizantele sunt prescrise deseori de către medici ca tratament în
anxietate, stări tensionale, insomnie, spasme musculare şi
iritabilitate. Totuşi, tranchilizantele sunt deasemenea folosite pentru
efectele lor relaxante. Sunt obţinute prin prescripţii legale de la
farmacii, sau de pe piaţa neagră. Droguri care sunt incluse în această
clasificare sunt Cloralhidratul, Diazepam, Nitrozepam, Clordiazepoxid,
Lorazepam, Oxazepam, Temazepam.
Dacă un adolescent foloseşte în mod abuziv tranchilizante, pot
să apară, într-o stare de intoxicaţie asemănătoare cu
intoxicaţia alcoolică, o judecată neclară, stare de
ebrietate, vorbire neclară şi pierderea coordonării motrice,
respiraţie rapidă sau înceată, superficială, cu tegumente
reci şi umede.
La fel ca şi în cazul narcoticelor, apare necesitatea creşterii
dozei depresivelor, pentru a ajunge la aceeaşi stare de “high” (toleranţa).
Dacă adolescentul nu ştie că tranchilizantele dau
dependenţă, el poate să crească doza în mod periculos,
ajungând la un nivel toxic, pentru a obţine aceleaşi efecte.
Amestecul tranchilizantelor cu alcool este foarte periculos pentru că se
poate ajunge la supradoză şi moarte. Fenomenul de sevraj la
tranchilizante poate fi extrem. După 24 de ore fără drog, pot
apare simptome precum anxietatea şi agitaţia. Depinzând de drog,
sevrajul va dura între 2 şi 8 zile, cauzând pierderea apetitului,
greaţă, vomă, crampe abdominale, creşterea frecvenţei
cardiace şi transpiraţii excesive. Alte simptome severe sunt delirul,
convulsiile şi uneori moartea.
Barbituricele
Barbituricele au fost în trecut unele din cele mai folosite droguri ce
deprime centrii nervoşi. Au fost unele din cele mai răspândite
medicamente prescrise pentru inducerea relaxării şi a somnului. Ele
pot fi obţinute în mod legale, fiind prescrise de către medic, sau de
pe piaţa neagră. Cele mai folosite barbiturice sunt Amobarbital,
Ciclobarbital, Fenobarbital, Tiopental, Seconal, Amital, sub formă de
tablete şi capsule de diferite culori.
Efectele fizice ale barbituricelor seamănă cu intoxicaţii
alcoolice, vorbire greoaie şi dezorientare. O supradoză poate duce la
dilatarea pupilelor, respiraţie superficială, tegumente umede,
slăbire, puls accelerat, comă şi moarte.
Tinerii folosesc droguri stimulente pentru a se simţi mai puternici,
mai plini de energie şi mai decişi.
Ca şi alte droguri, câteva dintre drogurile stimulente sunt prescrise
în mod curent de către medici pentru unele motive cum ar fi: tratamentul
obezităţii, creşterea capacităţii la efort şi
narcolepsie. Exemple de droguri stimulente sunt: amfetamine, metamfetamine,
ritaline şi preludine. Tot din această categorie face parte şi
cocaina sau crack-ul, care este o formă de cocaină.
De asemenea, drog stimulent este şi “ice”-ul, un cristal translucid, o
formă de metamfetamină care se fumează.
Dacă un tânăr foloseşte droguri stimulente, la început poate
simţi euforie, râs nestăpânit, hiperactivitate, pupile dilatate
şi lipsa apetitului.
Alte simptome ce pot să apară sunt: iritabilitate, anxietate,
teamă şi insomnie. Cocaina sau crack-ul produce starea de “high”
pentru o perioadă mai mică de timp decât alte droguri stimulente.
Totuşi, ca şi în cazul tuturor drogurilor, această stare depinde
de puterea drogului şi de intervalul de administrare.
Doze mari de droguri stimulente pot cauza sfărâmarea dinţilor,
pierderea în greutate, senzaţie de atingere, de furnicături la
nivelul feţei şi paranoia.
O supradoză poate da ameţeli, tremor, agitaţie, panică,
ostilitate, crampe abdominale, dureri la nivelul pieptului şi
palpitaţii. O doză extremă poate cauza stop cardiac, accidente
vasculare cerebrale, infarct miocardic şi moarte.
După o utilizare de lungă durată, pot să apară
fenomene de sevraj, dacă administrarea este discontinuă. Semnele
fenomenului de sevraj sunt: depresie profundă, apatie, oboseală,
perioade lungi de somn, dezorientare, anxietate, deteriorarea percepţiei.
Cele mai folosite dintre drogurile stimulente sunt: cocaina, crack-ul şi
metamfetamina.
Cocaina
Cocaina este o substanţă naturală ce este extrasă din
frunzele unei plante originare din America de Sud, numită erythroxylon sau
arborele de coca.
Daţi fiind diferiţii factori de mediu, conţinutul în
cocaină al frunzelor de coca diferă de la 0.1-0.8%. Planta de coca
care creşte la altitudini înalte conţine o concentraţie mai mare
de alcaloid al cocainei decât cea care creşte la altitudini mai joase.
În regiunile producătoare de coca din America de Sud, frunzele de coca
sunt mestecate de către populaţia indigenă, dar poate fi
rulată în ţigarete şi fumată sau sub formă de infuzie
şi folosită şi consumată ca ceai.
Pentru vânzarea ilegală a cocainei, frunzele de coca sunt aduse la
ferme, unde sunt uscate. După uscare, ele sunt puse într-o groapă, se
adaugă substanţe chimice (kerosen) şi se începe procesul de
extragere a alcaloidului cocaină.
Farmacologic, cocaina are două proprietăţi proeminente: 1) este
un anestezic puternic, asemănător ca acţiune novocainei şi
2) este un drog puternic stimulent, asemănător adrenalinei.
Cocaina este folosită în America de Sud de mai mult de 3000 de ani, iar
în Statele Unite din secolul al XIX-lea în forme variate cum ar fi: frunze de
coca, pastă de coca, pudră de cocaină, cocaină bază
(ex.crack). Forma finală a cocainei induce modul în care poate fi
administrată şi, ca şi o consecinţă, intensitatea
şi durata efectele fizice şi psihice. De exemplu, pentru a fi
eficientă, cocaina pudră poate fi injectată, prizată sau
ingerată, în timp ce crack-ul poate fi numai fumat. De aceea, în timp ce
consumatorii de cocaină pot să-şi administreze drogul într-o
varietate de moduri, consumatorii de crack se limitează numai la a-l fuma.
Cocaina este o pulbere albă, denumită de asemenea şi
“zăpadă”. Cel mai frecvent este distribuită în folii de
aluminiu, pachete de plastic sau hârtie sau sticluţe mici. Cocaina este
deobicei pisată într-o pulbere fină, cu o lamă de ras, pe o
oglindă sau alte suprafeţe tari, aranjată într-o linie, apoi
rapid inhalată sau prizată prin nas, cu un pai scurt sau o hârtie
rulată. Poate fi de asemenea injectată intravenos.
Accesoriile folosite la inhalarea cocainei includ oglinzi, lame, paie,
hârtii rulate, iar cele asociate cu administrarea injectabilp includ seringi,
ace, curele, bandaje, linguri, tuburi chirurgicale folosite ca şi garou.
Uneori, substanţe precum praful de copt şi manitolul sunt folosite
pentru a “înmulţi” cocaina, pentru diluarea drogului şi creşterea
cantităţii puse în vânzare.
Starea de “high” la o doză tipică inhalată de cocaină
durează aproximatic 20 de minute. În această perioadă de timp
consumatorul este foarte energic, încrezâtor în sine şi stimulat, sau apar
alte semne precum dilatarea pupilelor, rinoree şi lipsa apetitului.
Această senzaţie de “high” este urmată de o depresie
profundă şi o dorinţă intensă pentru o nouă
doză, oboseală psihică, stare de nelinişte şi
iritabilitate. O supradoză poate cauza agitaţie extremă, stop
respirator, stop cardiac sau moarte.
Crack-ul
Crack-ul este o cocaină bază, derivată din pudra de
cocaină. Spre deosebire de procesul de obţinere al cocainei, cel de
obţinere al crack-ului din cocaina pudră nu implică folosirea
unor solvenţi inflamabili. Cocaina pudră este simplu dizolvată
într-o soluţia de bicarbonat de sodiu şi apă. Această soluţie
este fiartă şi se separă o substanţă solidă din
mixtura care fierbe. Aceasta este filtrată şi uscată, apoi este
sfărâmată sau tăiată în bucăţi mai mici,
cântărind între 1/10 - 1/2 grame. Un gram de cocaină pudră poate
fi convertit în aproximativ 0,89 grame de crack. Se apreciază că
crack-ul conţine între 75-95% cocaină pură.
Cocaina bază (incluzând pasta de coca şi crack-ul) este în mod
obişnuit fumată în pipe de sticlă care au una sau mai multe site
fine pe care se aşează drogul. Consumatorul încălzeşte
marginea bolului (de obicei cu o brichetă), iar căldura
determină vaporizarea cocainei. Consumatorul inhalează fumul produs
prin pipă. În mod alternativ, crack-ul se poate presăra în
ţigări şi fuma.
Fumatul cocainei combină eficienţa administrării intravenoase
cu modul relativ uşor reprezentat de ingestie sau prizare. Facilitată
de o suprafaţa mare a plămânilor, cocaina administrată prin
inhalare este absorbită aproape imediat în curentul sanguin, durând doar
19 secunde să ajungă la creier.
Oricum, doar 30 până la 60% din doza aflată la dispoziţie
este absorbită datorită inhalării incomplete a fumului
încărcat cu cocaină şi a variaţiilor de temperatură.
Fumătorii de cocaină ating maximul efectelor fizice aproximativ la
2 minute după inhalare. În ceea ce priveşte efectele psihice, maximul
este atins la aproximativ 1 minut după inhalare. Similar cu administrarea
intravenoasă, efectele fizice şi psihice obţinute prin inhalarea
cocainei durează aproximativ 30 de minute după atingerea efectului
maxim.
Crack-ul devine repede o problemă majoră peste tot în lume deoarece
nu este atât de scumpă ca şi alte forme de cocaină.Apare sub
formă de bulgări mici, de culoare între alb şi maroniu şi
este vândută în sticluţe mici. Se consumă prin pipe de
sticlă şi produce pocnituri când este fumată.
Accesoriile folosite în consumul de crack sunt pipe de sticlă (“pipe de
apă”), pipe artizanale şi sticluţe mici folosite pentru
depozitarea drogului.
Crack-ul este absorbit în circulaţia sanguină prin plămâni în
câteva secunde. Dacă un tânăr foloseşte drogul, devine euforic,
extrem de neliniştit şi plin de energie. Alte simptome sunt:
dilatarea pupilelor, lipsa apetitului, creşterea frecvenţei cardiace
şi respiratorii şi creşterea temperaturii corpului.
Senzaţia de “high” durează câteva minute, urmată de o depresie
intensă numită “prăbuşire” şi dorinţa pentru o
nouă doză.
Această severă dependenţă asociată cu consumul de
crack apare nu numai datorită euforiei şi senzaţiei de “high”,
dar şi dorinţei de evadare din depresia ce urmează după
acestea. Utilizarea îndelungată a crack-ului poate cauza iritabilitate
extremă, paranoia, convulsii sau moarte.
Amfetamine, dextroamfetamine şi metamfetamine sunt denumiri colective,
care se referă toate la amfetamine. Proprietăţile lor chimice
şi modul de acţiune sunt similare, în aşa fel încât chiar
consumatorii experimentaţi au dificultăţi în a le deosebi.
Amfetaminele au apărut pe piaţă în 1930 sub denumirea de
Benzedrine ca medicament inhalant pentru tratamentul congestiei nazale. Din
1937 amfetaminele au fost prescrise sub formă de tablete şi au fost
folosite la tratamentul tulburărilor de somn şi tulburările de
comportament, numite Disfuncţie Minimală a Creierului, azi denumite
Tulburări de atenţie şi Hiperactivitate.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, amfetaminele au fost larg
folosite de către soldaţi: atât dextroamfetaminele (Dexedrine) cât
şi metamfetaminele (Methedrine) au devenit uşor accesibile. Pe
măsură ce s-a răspândit utilizarea amfetaminelor, au apărut
şi consecinţele abuzului. Amfetaminele au devenit un panaceu
universal şi pentru şoferii de cursă lungă, care le
consumau ca să nu adoarmă la volan, în curele de slăbire, de
către sportivi pentru a creşte performanţele şi pentru
tratamentul unor depresii minore.
Consumul amfetaminelor administrate intravenos s-a răspândit ca o
subcultură, cunoscută ca şi “speed freaks” (monştii
vitezei). Pe măsură ce a crescut experienţa, a devenit evident
că pericolul abuzului depăşeşte efectul terapeutic al
utilizării acestora.
ICE (SPEED)
Ice-ul este forma cristalizată a unei metamfetamine, care se
consumă sub formă fumată. Este numită şi “sticlă”
sau “cristal” şi provoacă dependenţă puternică.
Consumul de Ice duce la un “high” mai intens şi mai prelungit, iar
efectele negative se instalează mult mai rapid decât la alte forme de
metamfetamine.
Sub aspect fizic seamănă cu zahărul sau sarea brută
şi este vândută în pachete de celofan. Este fumată prin
folosirea “bong”-ului, când drogul este încălzit până se
transformă într-un gaz, care este inhalat de consumator.
Dacă o persoană foloseşte Ice, poate experimenta o stare de
alertă crescută, euforie, pierderea apetitului, dilatarea pupilelor,
creşterea frecvenţei cardiace şi a temperaturii corpului.
Utilizarea îndelungată poate duce la vedere înceţoşată,
ameţeală, pierderea coordonării, colaps şi psihoze toxice.
De asemenea poate duce la afectarea altor organe, în particular plămânii,
ficatul şi rinichii. Utilizarea de scurtă sau lungă durată
poate duce la stări de deziluzii şi psihoze toxice
asemănătoare cu psihoza paranoidă. Dacă este oprit consumul
de Ice, poate să apară o stare de depresie acută şi
oboseală.
Supradoza poate duce la creşterea tensiunii arteriale, a temperaturii,
atac de cord, accident vascular cerebral şi moarte.
Efectul drogului poate dura între 2-14 ore, depinzând de doză.
Folosirea Ice-ului devine tot mai populară, deoarece elimină
folosirea acelor şi reduce riscul contaminării cu HIV. De asemenea,
deoarece producerea Ice-ului nu este costisitoare, şi pentru reţeaua
de distribuţie este un drog profitabil.
Halucinogenele sunt printre cele mai vechi droguri, utilizate pentru
abilitatea lor de a modifica percepţia şi dispoziţia. De secole,
multe dintre halucinogenele naturale, extrase din plante şi ciuperci au
fost folosite în scopuri medicale, sociale şi religioase. Mai recent, au
fost produse halucinogene sintetice, unele dintre ele fiind mai puternice decât
cele naturale.
Mecanismele fiziologice, biochimice, farmacologice privind activitatea
halucinogenă nu sunt încă bine cunoscute. Chiar şi numele
acestei clase nu este cel mai potrivit, de vreme ce halucinogenele nu
întotdeauna produc halucinaţii. Totuşi, consumate în doze netoxice,
aceste substanţe produc modificări ale percepţiei, gândirii
şi dispoziţiei.
Efectele fiziologice sunt: creşterea frecvenţei cardiace, a
tensiunii arteriale şi dilatarea pupilelor. Efectele senzoriale
variază cu doza, contextul în care sunt consumate şi dispoziţia,
determinând distorsiunea percepţiei. Efectele psihice includ
tulburări ale gândirii asociate cu modificări ale perceperii timpului
şi spaţiului. Timpul pare să stea în loc şi formele şi
culorile pot să se schimbe şi să primescă noi semnificaţii.
Această experienţă poate fi plăcută sau extrem de
înfricoşătoare. Efectele halucinogenelor sunt imprevizibile de
fiecare dată când sunt folosite.
Săptămâni sau chiar luni după consumul halucinogenelor,
consumatorul poate experimenta flashback-uri – amintiri fragmentare din
experienţa trăită sub influenţa drogului, în absenţa
acestuia. Apariţia acestor flashback-uri este inprevizibilă, dar
apare mai des în situaţii stresante şi mai frecvent la tineri.
Odată cu trecerea timpului, aceste episoade se răresc şi devin mai
puţin intense.
Cel mai frecvent pericol la care se expun consumatorii de halucinogene este
judecata alterată, care deseori duce la luarea unor decizii pripite
şi accidente.
HALUCINOGENELE NATURALE
Peyote este un cactus mic, fără spini, Lophophora
williamsii, a cărui principal component este Mescalina – o
substanţă halucinogenă. Din cele mai vechi timpuri, ea a fost
folosită de către băştinaşii din nordul Mexicului
şi sud-vestul Statelor Unite, în ritualurile tradiţionale religioase.
Vârful cactusului – coroana – conţine nişte excrescenţe sub
formă de disc, care sunt tăiate şi uscate. Aceşti “butoni”
sunt în general mestecaţi sau scufundaţi în apă pentru a produce
un lichid toxic. Doza halucinogenă pentru mescalină este de 0,3 –0,5
grame (echivalentă la 5 grame de peyotă uscată) şi
durează aproximativ 12 ore. În timp ce peyota produce efecte halucinogene
vizuale puternice, cu relevanţă pentru ritualurile religioase ale
băştinaşilor, spectrul întreg al acestor efecte a servit ca un
model artificial al bolilor mentale. Mescalina poate fi extrasă din peyote
sau poate fi produsă sintetic.
Psilocybina şi Psilocyna - Psilocybina şi psilocyn sunt
substanţe chimice obţinute din anumite ciuperci ce se găsesc în
Mexic şi America Centrală. La fel ca şi peyota, aceste ciuperci
au fost folosite de secole în ritualuri. Ciupercile uscate conţin în jur
de 0.2-0.4% psilocibină şi doar urme de psilocină. Doza
halucinogenă pentru ambele substanţe este între 4-8 miligrame,
echivalentul a 2 grame de ciuperci, efectele durând aproximativ 6 ore. Atât
psilocibina cât şi psilocina pot fi produse pe cale sintetică.
Dimetiltriptamina (DMT) - Dimetiltriptamina, (DMT) are o istorie
veche în ceea ce foloseşte folosirea ei în întreaga lume, ea putând fi
găsită în diferite plante şi seminţe şi poate fi
deasemenea produsă sintetic. Este ineficientă când este
consumată pe cale orală, până nu este combinată cu un al
drog, care inhibă metabolizarea acesteia. În general, este prizată,
fumată sau injectată.
Doza halucinogenă la om este de 50-100 miligrame şi durează
într 45 - 60 minute. Deoarece efectele durează numai în jur de o oră,
această experienţă a fost denumită “călătoria
omului de afaceri” - "businessman's trip."
Alte halucinogene au structuri şi proprietăţi similare cu ale
DMT-ului.
LSD – Dietilamida acidului lisergic este unul dintre cele mai
puternice şi mai bine studiate halucinogene. A fost sintetizat în 1938 de
Dr.Albert Hoffman, dar efectele sale halucinogene nu au fost cunoscute
până în 1943, când Hoffman a consumat accidental LSD. S-a descoperit
ulterior că o doză mică, de numai 25 mg (echivalentul a câteva cristale de sare) a fost capabilă
să producă halucinaţii puternice.
Datorită structurii sale, similare cu o substanţă
prezentă în creier şi datorită efectelor similare cu anumite
psihoze, LSD a fost folosit în cercetarea bolilor mentale. În timp utilizarea
ilicită a scăzut, comparativ cu popularitatea iniţială din
anii ’60. Doza medie este între 20-80 mg
, efectele de high durând între 10-12 ore. LSD în mod obişnuit este vândut
impregnat în hârtii absorbante (“sugativă cu acid”), tablete (“microdoze”)
sau pătrăţele subţiri de gelatină (“geamuri”).
Efectele fizice includ: dilatarea pupilelor, scăderea temperaturii
corpului, greaţă, “piele de găină”, creşterea
glicemiei şi a ritmului cardiac. În prima oră după ingestie,
consumatorul poate experimenta modificări vizuale şi modificări
extreme în dispoziţie. În faza halucinatorie, el are modificări în
percepţia spaţiului şi a timpului, însoţite de
percepţia distorsionată a mărimii şi formei obiectelor, a
mişcărilor, culorilor, sunetelor, atingerii şi abilitatea
consumatorului de a percepe obiecte prin intermediul simţurilor. El poate
descrie că “aude culori” şi “vede sunete”. Abilitatea de a judeca
raţional şi de a vedea pericolul este tulburată, făcând
consumatorul susceptibil la acte de autoagresiune. De asemenea, el poate agresa
alte persoane prin faptul că doreşte să conducă maşina
sau prin mânuirea unor aparate.
După o “călătorie” cu LSD, consumatorul poate să sufere
de o anxietate şi depresie acută pentru o perioadă
variabilă de timp. De asemenea, consumatorul poate experimenta o “călătorie”
neplăcută, rezultând panică, anxietate, pierderea controlului,
confuzie şi stări psihotice.
Au fost raportate flashback-uri la zile, luni sau chiar ani după ce a
fost luată ultima doză.
Consumatorii aflaţi sub influenţa LSD trebuie supravegheaţi îndeaproape.
DOM, DOB, MDA, MDMA şi 2C-B sunt variante sintetice de
mescalină şi amfetamine, sintetizate pentru producerea senzaţiei
de “bine”. 4-metil-2,5-dimetoxiamfetamina (DOM) a fost introdus pe piaţa
drogurilor din San Francisco în deceniul 6 a acestui secol, poreclit STP, o
abreviere pentru (Serenity – fericire, Tranquillity –
linişte şi Peace – pace). Doze între 1-3 miligrame au produs
în mod obişnuit alterări ale percepţiei şi ale
dispoziţiei, în timp ce doze mai mari pot produce halucinaţii
puternice, care durează între 8-10 ore.
Alte droguri ilicite analoage sunt DOB (4-bromo-2,5-dimetoxiamfetamina), MDA
(3,4-metilendioxiamfetamină), MDMA (3,4-metilendioximetamfetamină -
cunoscut şi sub numele de Ecstasy sau XTC). Aceste droguri diferă de
la unul la altul în ceea ce priveşte puterea, viteza de instalare a
efectelor, durata acţiunii şi capacitatea lor de schimbare a
dispoziţiei, cu sau fără producerea de halucinaţii. Aceste
droguri sunt folosite de obicei la petreceri “rave” (Rave-urile sunt petreceri
dansante nocturne, ce au loc în locuri neobişnuite, ca depozite, depouri
de locomotive etc., unde muzica generată de computer, de tip pulsatil,
este ascultată la volum maxim). Aceste droguri sunt consumate deobicei pe
cale orală, câteodată prizate şi foarte rar injectate. Deorece
drogurile sunt produse în laboratoare clandestine, sunt rareori pure şi
cantitatea de drog din capsulă sau tabletă variază mult.
MDMA, numit şi “Adam”, “Ecstasy” sau “X-TC” este un drog sintetic,
psihoactiv, halucinogen şi cu proprietăţi asemănătoare
amfetaminelor. Structura sa chimică, este asemănătoare cu cea a
MDA şi a metamfetaminelor, despre care se cunoaşte că deteriorează
creierul.
MDMA este un aşa-numit “designer drug” (drog proiectat), care
reprezintă o ameninţare serioasă asupra
sănătăţii, putând duce la deces.
Opiniile despre ecstasy sunt asemănătoare cu cele despre LSD, apărute
între 1950-1960, care s-au dovedit ulterior nefondate. În conformitate cu
acestea, MDMA creşte încrederea reciprocă şi doboară
barierele între iubiţi şi membrii ai familiei.
Multe din probleme asociate consumului de MDMA sunt şi cele întâlnite
în consumul de amfetamine şi cocaină. Ele sunt:
Phenciclidina (PCP) – în 1950 phenciclidinele au fost folosite ca
anestezice, dar datorită efectelor secundare precum confuzie şi
delir, utilizarea de uz uman a fost întreruptă. A devenit
comercializată ca şi anestezic de uz veterinar sub numele de
Sernylan. Astăzi, toată producţia de phenciclidine de pe
piaţa neagră este produsă în laboratoare clandestine.
Phenciclidinele, cunoscute în mod obişnuit sub denumirea de PCP sau sub
denumirile de “praf de îngeri”, “superiarbă”, “buruiana
ucigaşă”, “combustibil de rachetă”, “lichid de
îmbălsămare” – nume ce reflectă efectele bizare ale acestui
drog. În forma sa pură este o pulbere cristalină solubilă rapid
în apă. Totuşi, cele mai multe din phenciclidine conţin un
număr mare de impurităţi datorită manufacturării, ceea
ce determină în final culoare, ce variază între culoarea bronzului
şi maro şi consistenţa ce variază între pudră şi
masă elastică. Deşi vândută ca tablete şi capsule, la
fel de mult ca şi pudră şi formă lichidă, este
deobicei aplicată pe frunze de pătrunjel, oregano, mentă sau
marijuana şi fumată.
Efectele drogului variază la fel ca şi forma de prezentare. O
cantitate moderată de PCP deseori determină ca utilizatorul să
se simtă detaşat, distant, înstrăinat de mediul
înconjurător. Vorbire încâlcită, amorţeală, pierderea
coordonării pot acompania această stare de putere şi invulnerabilitate.
O privire în gol, mişcări rapide şi involuntare ale ochilor sunt
cele mai uşor observabile efecte.Pot de asemenea apare halucinaţii
auditive, distorsionări ale imaginilor, tulburări grave de
dispoziţie şi amnezie. La unii consumatori, PCP poate cauza anxietate
sau paranoia, ostilitate violentă sau în unele cazuri psihoze care nu se
pot distinge de schizofrenie.
Consumul de PCP este asociat unui număr mare de riscuri şi se
consideră a fi unul din cele mai periculoase droguri.
Riscuri asupra sănătăţii
PCP a fost iniţial introdus ca drog de stradă în anii 60 şi a
câştigat rapid reputaţia ca drog ce poate cauza reacţii negative
şi care nu merită riscul. Multe persoane, după ce au consumat
odată, nu îl vor mai folosi în mod conştient a doua oară.
Totuşi, unii consumă PCP în mod constant pentru efectele de putere, invulnerabilitate
şi efectele ameţitoare asupra creierului, care deseori au rezultat
supărarea, furia şi dispariţia amintirilor neplăcute.
Studii recente indică faptul că PCP poate induce comportament
criminal.
Consumat în doze moderate, efectele fizice ale PCP includ o uşoară
creştere a frecvenţei respiratorii, o mai pronunţată
creştere a tensiunii arteriale şi a pulsului. Respiraţia devine
superficială şi poate apare o transpiraţie puternică
şi îmbujorare. Poate apare o amorţeală generalizată a
extremităţilor şi incoordonare musculară.
Efectele psihice includ modificări distincte ale percepţiei
schemei corporale, similare cu cele asociate intoxicaţiei cu alcool.
Utilizarea de PCP în adolescenţă poate interfera cu producţia
hormonilor de care depinde creşterea şi dezvoltarea organismului
şi de asemenea poate interfera cu procesele de învăţare. La doze
mari, cade tensiunea arterială, frecvenţa pulsului şi a
respiraţiei. Acest lucru poate fi însoţit de greaţă,
vărsături, vedere înceţoşată, mişcări
sus-jos ale globilor oculari, pierderea echilibrului, ameţeli. Efectele
psihice la doze mari includ halucinaţii. PCP poate cauza efecte ce
mimează simptomele de debut ale shizofreniei, cum ar fi deziluzii,
agitaţie şi senzaţia de răceală afectivă. Deseori
vorbirea este confuză şi greoaie.
Consumatorii de PCP de lungă durată au semnalat pierderi de
memorie, dificultăţi de vorbire, depresie şi scădere în
greutate. De asemenea s-au observat pierderea coordonării
motricităţii fine şi a memoriei de scurtă durată. Au
fost observate şi tulburări ale afectivităţii, PCP având
efect sedativ şi interacţionând cu alţi depresanţi ai
centrilor nervoşi, cum ar fi alcoolul, benzodiazepide, consumul acestora
în asociere putând duce la comă şi o supradoză accidentală.
Tot ce produce fum sau se află sub formă de vapori ce pot fi
inhalaţi şi produce stare de high se numesc inhalanţi.
Sunt multe tipuri de inhalanţi, incluzând oxizi de azot, azotaţi
de amil, butil, diluanţi, solvenţi, spray-uri cu vopsea, hidrocarburi
precum gazolina, lipici, fumul multor chimicale de uz casnic (fixativ, corector
de maşină de scris, acetonă etc.) ce pot fi inhalate pentru a
produce starea de high.
Efectul inhalantelor depinde de tipul de inhalant. Solvenţii şi
aerosolii scad frecvenţa bătăilor inimii şi a
respiraţiei şi duc la tulburări de gândire. Azotaţii de
amil şi butil duc la creşterea pulsului, dureri de cap şi
eliminări involuntare de urină şi fecale.
Alte efecte imediate ale inhalanţilor includ stare de vomă,
strănut, tuse, hemoragii nazale, oboseală, pierderea
coordonării, pierderea apetitului.
Efectele consumului de lungă durată sunt: pierderea în greutate,
dereglări ale echilibrului electroliţilor, oboseală
musculară, hepatită sau hemoragii cerebrale. Inhalarea repetată
a vaporilor concentraţi pot duce la distrugeri ireversibile ale
creierului, sistemului nervos şi plămânilor precum şi a căilor
respiratorii. Inhalarea profundă a vaporilor ori folosirea unor
cantităţi mari pe o perioadă scurtă de timp poate duce la
dezorientare, comportament violent, pierderea cunoştinţei ori
moartea. Concentraţii mari de inhalanţi pot cauza sufocare, înlocuind
oxigenul din plămâni sau deprimând sistemul nervos central până în
punctul în care respiraţia se opreşte.
La noi în ţară, cel mai frecvent utilizat inhalant este Aurolacul.