Drogurile

INTRODUCERE

 

În accepţia clasică, drogul este substanţa care, fiind absorbită de un organism viu, îi modifică una sau mai multe funcţii (OMS); în sens farmacologic, drogul este o substanţă utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire abuzivă poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mintale, ale percepţiei şi ale comportamementului. În sensul dat de către convenţiile internaţionale, prin drog înţelegem substanţele supuse controlului prin Convenţia Unică asupra stupefiantelor din 1961 şi substanţele psihotrope al căror control este prevăzut de Convenţia din 1971. Convenţiile şi protocoalele aplicabile drogurile au dat substanţelor psihotrope un sens particular, diferenţiindu-le de stupefiante. Cunoaşterea principalelor droguri utilizate, modul lor de administrare precum şi efectele acestora au o importanţă deosebită în prevenirea abuzului.

În acest modul nu vom face referire la alcool, tutun şi cofeină, societatea privindu-le ca fiind diferite de celelalte droguri. Ele fac obiectul unor cursuri destinate în special acestora.

Acest curs se referă în special la folosirea drogurilor ilegale. Abuzul acestora poate duce la afectarea fizică şi psihică, iar prin acţiunile celor care le folosesc, afectează şi comunitatea.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte abuzul de droguri ca fiind orice utilizare excesivă, continuă ori sporadică, incompatibilă sau în relaţie cu practica medicală, a unui drog. Consumul poate fi excepţional, în scopul de a încerca odată sau de mai multe ori un drog, fără a continua însă; ocazional, sub formă intermitentă, fără a ajunge la dependenţă; episodic, într-o circumstanţă determinată; sistematic, caracterizându-se prin dependenţă.

În toxicomanie, înclinaţia de a consuma droguri conduce la o stare de subordonare, de cele mai multe ori tiranică, a unui individ faţă de un drog, care îi condiţionează comportamentul, existenţa, relaţiile familiale şi sociale.

OMS defineşte dependenţa ca fiind starea fizică sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui organism cu o substanţă, caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele psihice şi pentru a evita suferinţele.

Toate drogurile adictive au două lucruri în comun: ele produc iniţial un efect de plăcere (“high”) urmat de un recul al unor efecte neplăcute. Acest lucru se întâmplă ca efect al supresiei al producţiei normale al unor substanţe chimice în creier, care în mod normal produc efectul de “plăcere”. După suprimare, creierul intră într-o stare de depresie. El necesită din punct de vedere fizic mai mult drog ca să ajungă la normal şi să se simtă bine din nou. Acest ciclu de plăcere/tensiune duce la o pierdere fizică a controlului asupra utilizării drogului.

Există variate necesităţăţi ale corpului cum ar fi: foame, sete, sex, prietenie. Când aceste nevoi sunt satisfăcute, sau când durerea dispare, un semnal este trimis la celulele creierului, care fabrică o substanţă chimică drept semnal de recompensă. Când aceste celule de monitorizare sunt stimulate, semnalul duce la eliberarea unei substanţe chimice “de recompensă”. Această substanţă chimică ajunge şi stimulează centrul recompensării (“zona plăcerii”), ducând la o senzaţie de plăcere, de “high”.

Majoritatea drogurilor care duc la dependenţă sunt capabile să produce efecte de “bine”, mimând un mesager (o substanţă) secretat în mod normal de creier - care în mod obişnuit produce o senzaţie de “bine”.

Un exemplu sunt narcoticele, care mimează endorfinele (analgezic natural). Acest lucru scurtcircuitează mecanismele de supravieţuire, pentru că celulele centrului de recompensare din creier nu pot face diferenţă între un drog şi o substanţă naturală. Rezultatul este dependenţa.

Prima asociere cu consumul unui drog adictiv este depozitată în memoria subconştientului. Subconştientul învaţă prin asociere imediată că utilizarea unui drog adictiv duce imediat la plăcere. Subconştientul rememorează “high”-ul iniţial şi te forţează să doreşti această stare.

În mod obişnuit o persoană care utilizează droguri adictive, nu ajunge la o stare intensă de “high” dacă este la prima doză. Consumatorul începe să utilizeze tot mai mult drog şi se străduieşte intens să ajungă la starea de vârf de plăcere.

Starea de dependenţă este însoţită de toleranţă.

Toleranţa constă în dispariţia treptată a efectelor unei substanţe ce este administrată repetat, pe o anumită perioadă de timp, încât pentru a obţine acelaşi efect se impune creşterea progresivă a dozei. Se caracterizează prin reversibilitate (după un timp de la întreruperea consumului se restabileşte sensibilitatea iniţială), specificitate (toleranţa nu este o proprietate generală pentru toate substanţele, ci numai pentru unele dintre acestea) şi selectivitate (toleranţa nu se instalează pentru toate efectele pe care le exercită o substanţă asupra unui organism). De menţionat că obişnuinţa nu crează însă o imunitate totală şi nelimitată în timp la organismul care s-a obişnuit cu toxicul. Efectul pe termen relativ lung este instalarea unei intoxicaţii cronice, cu consecinţe grave asupra stării de sănătate.

Motive care duc la consumul de droguri

Nu înseamnă că devenii dependent doar pentru că ai încercat, dar nu continua – utilizarea sistematică duce la dependenţă, iar în cazul drogurilor puternice, prima doză poate fi fatală (heroină, cocaină, LSD, Extasy, amfetamine, fenciclidină)

Consumul de droguri poate fi văzut ca excitant şi provocători. Unii sunt tentaţi să înfrunte riscurile implicate, departe de a fi împiedicaţi de vorbe precum “pericol”. Poţi să ieşi în evidenţă şi în mod pozitiv, fără să consumi droguri! Caută alternative!

Este important să ştii să spui “NU” – asta dovedeşte că ai o personalitate puternică. Încearcă să fii tu însuţi, chiar dacă cei din jurul tău au altă opinie

Unii tineri pot folosi droguri pentru a acoperi problemele existente (divorţul părinţilor, abuz sau neglijenţă din partea părinţilor sau a şcolii). Trebuie înţeles să folosirea drogurilor rezolvă doar aparent şi temporar problema, ea continuând să existe şi să se agraveze.

Consumul de droguri poate fi un răspuns la singurătate, la probleme privind integrarea în colectivitate sau dispreţul faţă de sine. Este important să vă ajutaţi unii pe alţii, să treceţi peste probleme fără să recurgeţi la droguri

CLASIFICAREA DROGURILOR

Droguri care inhibă centrii nervoşi:

 

Droguri care stimulează centrii nervoşi:

Droguri halucinogene

Substanţe volatile

MARIJUANA

Marijuana, considerată ca şi “drog de trecere”, împreună cu haşişul şi uleiul de haşiş sunt diferite forme ale canabisului – o plantă cu frunze verzi, înaltă, ce creşte în zonele însorite ale globului.

Substanţa responsabilă pentru efectele psihoactive - starea de “high”, este delta-9-tetrahidrocanabinolul (THC). Cantitatea de THC ce se află în marijuana, haşiş sau uleiul de haşiş determină puterea drogului.

Este un drog care deprimă centrii nervoşi.

Marijuana este cel mai popular drog printre tineri, după alcool. Este formată din frunzele, florile, tulpinile şi seminţele plantei cannabis, care este uscată şi mărunţită. Marijuana poate fi găsită şi în Sinsemilla (din spaniolă Sin semilla – fără seminţe) - vârful inflorescent al plantei feminine nepolenizate a cannabisului.

Uzual i se mai spune “iarbă”, “buruiană”, “pot”, “Gandj”. Marijuana este în mod obişnuit vândută şi depozitată în pungi de plastici, folii de aluminiu şi ţigări mici rulate. Marijuana deobicei se fumează în ţigări făcute mână numite “joints” care degajă un miros pătrunzător când este fumată.

Când marijuana este parţial fumată, este adesea ţinută cu o clemă de rufe sau pensetă. De asemenea frunzele pot fi fumate în pipe mici de lemn sau în pipe de apă, numite “bongs”. În final, marijuana poate fi introdusă în alimente, gătită şi ingerată.

Accesoriile asociate consumului de marijuana includ pipe, “bongs”-uri, foiţe de ţigară, pungi plastic, cleme de rufe, cutii decorative (concepute să ascundă şi să depoziteze marijuana), picături pentru ochi, spray-uri de gură, folosite ca să acopere eventualele dovezi ale consumului de marijuana.

Când cannabisul este fumat, THC este absorbit rapid în circulaţia sanguină prin pereţii alveolelor pulmonare. De aici este transportat la creier, moment în care se simte efectul de “high”. Acest lucru se poate produce în câteva minute şi poate dura până la 3-5 ore.

O altă caracteristică importantă a THC este faptul că se depozitează în organism. THC nu este uşor solubil în apă, dar se dizolvă uşor în grăsimi. Astfel, din curentul sanguin, este absorbit rapid în ţesuturile adipoase, spre deosebire de alcool, care fiind solubil în apă, este rapid excretat din organism, în 1-2 ore.

Odată depozitat în ţesutul adipos, THC este eliberat lent înapoi în fluxul sanguin. De exemplu, eliminarea unei singure doze de THC poate dura până la o lună.

Efectele variază de la o persoană la alta, depinzând de:

*) Un “joint” cauzează o stare de “beţie“ asemănătoare cu cea rezultată în urma consumului a 6 doze de bere.

În doze mici, marijuana poate duce la:

Doze mai mari pot cauza:

Cannabisul de asemenea afectează:

Aceste simptome dispar în mod normal când trece efectul drogului.

Efecte pe termen lung:

Cannabisul a fost folosit în medicină mai multe secole, recent în tratamentul stării de greaţă a pacienţilor bolnavi de cancer care fac chimioterapie, la pacienţii cu glaucom, când cannabisul reduce presiunea intraoculară şi ca stimulent al apetitului la pacienţii bolnavi de SIDA şi în epilepsie.

Cannabisul este periculos când este combinat cu alte droguri, cum este alcoolul. Efectele cannabisului sunt intensificate deseori într-un mod imprevizibil în aceste combinaţii. Deşi de cele mai multe ori consumatorii de cannabis trec la consumul altor droguri, aceasta nu este o regulă.

Toleranţă şi dependenţă

Consumul frecvent al unor doze mari de cannabis poate produce o toleranţă moderată. Toleranţa înseamnă că o persoană are nevoie de doze mai mari de drog pentru a ajunge la aceleaşi efecte pe care le avea folosind cantităţi mai mici.

Consumatorii de cannabis pot avea o diversitate de probleme de sănătate, sociale, legale, financiare şi de comunicare cu ceilalţi, devenind dependenţi de cannabis, ceea ce poate duce la fenomene de sevraj moderate, care constau de obicei în simptome asemănătoare gripei.

Numai un procent redus din utilizatori devine dependent de cannabis, dar cei care nu sunt dependenţi, pot deveni în timp.

Puţini din cei care consumă în mod ocazional pot să-şi deterioreze în mod serios sănătatea.

Cannabisul şi sarcina

Multe dintre droguri afectează fătul nenăscut, de aceea este recomandat să nu se folosească droguri în timpul sarcinii. Este cunoscut faptul că THC trece prin placentă şi ajunge la făt. Există dovezi că există corelaţie între consumul de cannabis la femeia gravidă şi greutatea scăzută la naştere a fătului. De asemenea, s-a dovedit că THC are efecte teratogene asupra fătului (modificări celulare ce duc la malformaţii congenitale).

 

Haşişul este un extract de marijuana, sub formă de substanţă răşinoasă, care variază la culoare de la galben la maro-închis şi negru, sau sub formă de ulei de haşiş, care este un ulei vâscos. Pentru că haşişul conţine o concentraţie mai mare de THC decât marijuana, haşişul şi uleiul de haşiş sunt mult mai puternice şi sunt vândute şi folosite în cantităţi mai mici. Haşişul este împachetat cel mai adesea în folii de aluminiu, iar uleiul de haşiş este stocat în sticluţe mici. La fel ca şi marijuana, atât haşişul cât şi uleiul de haşiş sunt fumate în pipe, dar ele pot fi deasemenea amestecate cu tutun, în ţigări sau pipe. Astfel, ustensilele folosite în consumul de haşiş şi ulei de haşiş sunt aceleaşi şi pentru marijuana: pipe, foiţe de ţigară, pipe speciale, cleme de rufe, pipe de apă.

Haşişul şi uleiul de haşiş degajă un miros pătrunzător atunci când sunt fumate.

Efectele haşişului şi uleiului de haşiş sunt aceleaşi cu ale marijuanei, dar ele pot fi mai intense datorită concentraţiei mai mari de THC.

 

OPIACEELE (analgezice, narcotice)

Narcoticele sau opiaceele reduc durerea şi în doze mari induc somnul. Din această categorie fac parte opiul, morfina şi codeina. Heroina este de asemenea un narcotic şi este obţinut din morfină. Petidina şi metadona sunt droguri sintetice care acţionează asemănător morfinei.

Opiul se extrage din capsula macului opiaceu – Papaver somniferum. Consumul de opiu este cunoscut în Asia de mii de ani, dar fumatul de opiu a apărut în China numai după ce a fost introdus tutunul.

Morfina a fost izolată din opiu la începutul secolului al XIX-lea şi a fost denumită după zeul grec al somnului - Morpheus.

Heroina, care este produsă printr-o alterare chimică a morfinei a fost descoperită în 1874 şi este de 2-3 ori mai puternică decât morfina.

Narcoticele şi în mod special morfina s-au dovedit a fi foarte folositoare pentru efectele lor analgezice şi anestezice. Oricum, un efect major negativ este acela că ele produc o dependenţă fizică intensă. Acest lucru duce la dorinţa de a utiliza drogul permanent. Au fost făcute cercetări pentru descoperirea unui anestezic mai sigur, care nu duce la dependenţă şi ca urmare au fost descoperite metadona şi petidina. La început s-a crezut că aceste droguri nu vor duce la dependenţă fizică. Din păcate, nu a ieşit aşa, şi aceste droguri şi aceste droguri duc şi ele la dependenţă.

Datorită efectului mai puternic, heroina este narcoticul “străzii” şi este folosită în mod ilegal.

Oricare dintre narcotice pot fi folosite în loc de heroină, dacă aceasta a fost consumată în doze mici.

Există o diferenţă considerabilă între puterea diferitelor narcotice, dar ele toate produc efecte similare, dacă doza este ajustată.

Cea mai preţioasă proprietate a narcoticelor este abilitatea lor de a “lua” durerea. Ele nu opresc practic durerea, dar alterează reacţia persoanei la durere, în aşa fel încât nu o deranjează aşa de mult. Câteva dintre narcotice sunt folosite în doze mici pentru combaterea diareii şi a tusei.

În unele state metadona este folosită în tratamentul dependenţei de narcotice.

Atracţia spre narcotice este dată de abilitatea lor de a da senzaţie de bine. Doze mici pot induce entuziasm, fericire, mulţumire, pace sufletească. Doze mari produc stare de visare plăcută şi somn. În plus, apare senzaţie de somnolenţă, ameţeală, incapacitate de concentrare, apatie şi letargie. Răspunsul fizic include încetinirea ritmului respirator, constricţia pupilelor, încălzirea tegumentelor, intensificarea transpiraţiei, constipaţie gravă şi câteodată vomă.

O supradoză poate duce la şoc, comă şi moarte.

Toleranţă şi dependenţă

Folosirea regulată a narcoticelor duce rapid la dependenţă psihică şi dezvoltă toleranţă şi dependenţă fizică.

Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de “high” dispare. Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 de la ultima doză administrată. Totuşi, la narcotice cum ar fi metadona, simptomele pot să nu apară câteva zile. Aceastea pot fi: agitaţie, tremurături, respiraţie accelerată şi superficială, căscat, crampe, vomă şi diaree, rinoree, lăcrimare, dureri musculare, tremor şi frisoane. În cazurile mai severe pot să apară halucinaţii terifiante.

Efecte pe termen lung

Narcoticele prin ele însele cauzează în mod direct puţine îmbolnăviri. Independent de alte probleme ce apar datorită constipaţiei permanente şi reducerea performanţelor sexuale, totuşi, în cele mai multe cazuri în care s-au folosit droguri ilegale, au apărut probleme mult mai serioase. Odată ce o persoană este dependentă de narcotice, e în stare să facă orice ca să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari şi dependenţii deseori recurg la crimă pentru a-şi continua consumul. Consumatorii obişnuiţi sunt astfel implicaţi într-un stil de viaţă care înseamnă condiţii neigienice, alimentaţie proastă, săracă şi condiţii de locuit precare şi asistenţă medicale inadecvată. Folosirea mostrelor “de stradă”, care în mod obişnuit sunt contaminate şi a seringilor nesterile precum şi folosirea în comun a seringilor sunt alte probleme cărora consumatorii trebuie să le facă faţă. Deseori s-au raportat la aceşti consumatori boli precum SIDA. hepatita, tetanosul, boli ale inimii şi plămânilor, vene sclerozate, infecţii locale ale pielii, ulcere şi abcese. Alte efecte grave, cum ar fi moartea pot rezulta prin injectarea unor materiale insolubile cum ar fi talcul şi creta, care se găsesc deseori în heroina ilicită.

O parte din narcotice pot fi obţinute în mod legal, cum ar fi tranchilizantele şi barbituricele.

Heroina

Cel mai periculos şi care duce la dependenţa cea mai puternică dintre narcotice este heroina. Constituie în multe ţări o problemă majoră, nu numai pentru faptul că duce extrem de rapid la dependenţă şi este foarte periculos, dar împreună cu cocaina şi metamfetaminele deseori stau la baza unor acte criminale precum spargeri, jafuri, furturi, prostituţie, pentru a-şi întreţine obiceiul.

Este o pudră a cărei culoare variază între maro închis şi alb. Cea mai populară formă este cea închisă la culoare, care este vândută în pachete mici de celofan sau folii sau în biluţe din acelaşi material.

Cea mai folosită cale de administrare a heroinei este cea injectată. Pudra poate fi inhalată sau fumată. Accesoriile folosite pentru injectarea heroinei includ ace hipodermice, bile mici de bumbac pentru filtrare, apă şi linguri, capace de sticlă folosite pentru lichefierea heroinei. Accesoriile pentru inhalarea sau fumatul heroinei includ lame de ras, paie şi pipe.

Starea de “high” durează în mod obişnuit 4-6 ore. Sub influenţa heroinei pupilele sunt contractate, pleoapele sunt căzute, apare depresie, apatie, descreşte activitatea fizică şi apare o stare de rău. Un consumator frecvent poate să moţăie sau aparent să doarmă şi deseori îşi scarpină sau atinge faţa şi nasul.

Doze mai mari de heroină pot induce somn, vomă şi respiraţie superficială. O supradoză poate cauza o respiraţie superficială şi încetinită, tegumente umede, convulsii, comă sau moarte.

În plus, o întreagă familie de droguri sintetice sunt prezentate ca heroină sintetică. Cea mai reprezentativă dintre acestea este fentanyl-citratul, numit şi “Alb de China”, care este de câteva ori mai puternică decât heroina şi a cauzat multe victime printre dependenţi, fiind folosită în acelaşi mod ca şi heroina.

TRANCHILIZANTELE

Tranchilizantele sunt prescrise deseori de către medici ca tratament în anxietate, stări tensionale, insomnie, spasme musculare şi iritabilitate. Totuşi, tranchilizantele sunt deasemenea folosite pentru efectele lor relaxante. Sunt obţinute prin prescripţii legale de la farmacii, sau de pe piaţa neagră. Droguri care sunt incluse în această clasificare sunt Cloralhidratul, Diazepam, Nitrozepam, Clordiazepoxid, Lorazepam, Oxazepam, Temazepam.

Dacă un adolescent foloseşte în mod abuziv tranchilizante, pot să apară, într-o stare de intoxicaţie asemănătoare cu intoxicaţia alcoolică, o judecată neclară, stare de ebrietate, vorbire neclară şi pierderea coordonării motrice, respiraţie rapidă sau înceată, superficială, cu tegumente reci şi umede.

La fel ca şi în cazul narcoticelor, apare necesitatea creşterii dozei depresivelor, pentru a ajunge la aceeaşi stare de “high” (toleranţa). Dacă adolescentul nu ştie că tranchilizantele dau dependenţă, el poate să crească doza în mod periculos, ajungând la un nivel toxic, pentru a obţine aceleaşi efecte. Amestecul tranchilizantelor cu alcool este foarte periculos pentru că se poate ajunge la supradoză şi moarte. Fenomenul de sevraj la tranchilizante poate fi extrem. După 24 de ore fără drog, pot apare simptome precum anxietatea şi agitaţia. Depinzând de drog, sevrajul va dura între 2 şi 8 zile, cauzând pierderea apetitului, greaţă, vomă, crampe abdominale, creşterea frecvenţei cardiace şi transpiraţii excesive. Alte simptome severe sunt delirul, convulsiile şi uneori moartea.

Barbituricele

Barbituricele au fost în trecut unele din cele mai folosite droguri ce deprime centrii nervoşi. Au fost unele din cele mai răspândite medicamente prescrise pentru inducerea relaxării şi a somnului. Ele pot fi obţinute în mod legale, fiind prescrise de către medic, sau de pe piaţa neagră. Cele mai folosite barbiturice sunt Amobarbital, Ciclobarbital, Fenobarbital, Tiopental, Seconal, Amital, sub formă de tablete şi capsule de diferite culori.

Efectele fizice ale barbituricelor seamănă cu intoxicaţii alcoolice, vorbire greoaie şi dezorientare. O supradoză poate duce la dilatarea pupilelor, respiraţie superficială, tegumente umede, slăbire, puls accelerat, comă şi moarte.

STIMULENTELE

Tinerii folosesc droguri stimulente pentru a se simţi mai puternici, mai plini de energie şi mai decişi.

Ca şi alte droguri, câteva dintre drogurile stimulente sunt prescrise în mod curent de către medici pentru unele motive cum ar fi: tratamentul obezităţii, creşterea capacităţii la efort şi narcolepsie. Exemple de droguri stimulente sunt: amfetamine, metamfetamine, ritaline şi preludine. Tot din această categorie face parte şi cocaina sau crack-ul, care este o formă de cocaină.

De asemenea, drog stimulent este şi “ice”-ul, un cristal translucid, o formă de metamfetamină care se fumează.

Dacă un tânăr foloseşte droguri stimulente, la început poate simţi euforie, râs nestăpânit, hiperactivitate, pupile dilatate şi lipsa apetitului.

Alte simptome ce pot să apară sunt: iritabilitate, anxietate, teamă şi insomnie. Cocaina sau crack-ul produce starea de “high” pentru o perioadă mai mică de timp decât alte droguri stimulente. Totuşi, ca şi în cazul tuturor drogurilor, această stare depinde de puterea drogului şi de intervalul de administrare.

Doze mari de droguri stimulente pot cauza sfărâmarea dinţilor, pierderea în greutate, senzaţie de atingere, de furnicături la nivelul feţei şi paranoia.

O supradoză poate da ameţeli, tremor, agitaţie, panică, ostilitate, crampe abdominale, dureri la nivelul pieptului şi palpitaţii. O doză extremă poate cauza stop cardiac, accidente vasculare cerebrale, infarct miocardic şi moarte.

După o utilizare de lungă durată, pot să apară fenomene de sevraj, dacă administrarea este discontinuă. Semnele fenomenului de sevraj sunt: depresie profundă, apatie, oboseală, perioade lungi de somn, dezorientare, anxietate, deteriorarea percepţiei. Cele mai folosite dintre drogurile stimulente sunt: cocaina, crack-ul şi metamfetamina.

Cocaina

Cocaina este o substanţă naturală ce este extrasă din frunzele unei plante originare din America de Sud, numită erythroxylon sau arborele de coca.

Daţi fiind diferiţii factori de mediu, conţinutul în cocaină al frunzelor de coca diferă de la 0.1-0.8%. Planta de coca care creşte la altitudini înalte conţine o concentraţie mai mare de alcaloid al cocainei decât cea care creşte la altitudini mai joase.

În regiunile producătoare de coca din America de Sud, frunzele de coca sunt mestecate de către populaţia indigenă, dar poate fi rulată în ţigarete şi fumată sau sub formă de infuzie şi folosită şi consumată ca ceai.

Pentru vânzarea ilegală a cocainei, frunzele de coca sunt aduse la ferme, unde sunt uscate. După uscare, ele sunt puse într-o groapă, se adaugă substanţe chimice (kerosen) şi se începe procesul de extragere a alcaloidului cocaină.

Farmacologic, cocaina are două proprietăţi proeminente: 1) este un anestezic puternic, asemănător ca acţiune novocainei şi 2) este un drog puternic stimulent, asemănător adrenalinei.

Cocaina este folosită în America de Sud de mai mult de 3000 de ani, iar în Statele Unite din secolul al XIX-lea în forme variate cum ar fi: frunze de coca, pastă de coca, pudră de cocaină, cocaină bază (ex.crack). Forma finală a cocainei induce modul în care poate fi administrată şi, ca şi o consecinţă, intensitatea şi durata efectele fizice şi psihice. De exemplu, pentru a fi eficientă, cocaina pudră poate fi injectată, prizată sau ingerată, în timp ce crack-ul poate fi numai fumat. De aceea, în timp ce consumatorii de cocaină pot să-şi administreze drogul într-o varietate de moduri, consumatorii de crack se limitează numai la a-l fuma.

Cocaina este o pulbere albă, denumită de asemenea şi “zăpadă”. Cel mai frecvent este distribuită în folii de aluminiu, pachete de plastic sau hârtie sau sticluţe mici. Cocaina este deobicei pisată într-o pulbere fină, cu o lamă de ras, pe o oglindă sau alte suprafeţe tari, aranjată într-o linie, apoi rapid inhalată sau prizată prin nas, cu un pai scurt sau o hârtie rulată. Poate fi de asemenea injectată intravenos.

Accesoriile folosite la inhalarea cocainei includ oglinzi, lame, paie, hârtii rulate, iar cele asociate cu administrarea injectabilp includ seringi, ace, curele, bandaje, linguri, tuburi chirurgicale folosite ca şi garou. Uneori, substanţe precum praful de copt şi manitolul sunt folosite pentru a “înmulţi” cocaina, pentru diluarea drogului şi creşterea cantităţii puse în vânzare.

Starea de “high” la o doză tipică inhalată de cocaină durează aproximatic 20 de minute. În această perioadă de timp consumatorul este foarte energic, încrezâtor în sine şi stimulat, sau apar alte semne precum dilatarea pupilelor, rinoree şi lipsa apetitului. Această senzaţie de “high” este urmată de o depresie profundă şi o dorinţă intensă pentru o nouă doză, oboseală psihică, stare de nelinişte şi iritabilitate. O supradoză poate cauza agitaţie extremă, stop respirator, stop cardiac sau moarte.

Crack-ul

Crack-ul este o cocaină bază, derivată din pudra de cocaină. Spre deosebire de procesul de obţinere al cocainei, cel de obţinere al crack-ului din cocaina pudră nu implică folosirea unor solvenţi inflamabili. Cocaina pudră este simplu dizolvată într-o soluţia de bicarbonat de sodiu şi apă. Această soluţie este fiartă şi se separă o substanţă solidă din mixtura care fierbe. Aceasta este filtrată şi uscată, apoi este sfărâmată sau tăiată în bucăţi mai mici, cântărind între 1/10 - 1/2 grame. Un gram de cocaină pudră poate fi convertit în aproximativ 0,89 grame de crack. Se apreciază că crack-ul conţine între 75-95% cocaină pură.

Cocaina bază (incluzând pasta de coca şi crack-ul) este în mod obişnuit fumată în pipe de sticlă care au una sau mai multe site fine pe care se aşează drogul. Consumatorul încălzeşte marginea bolului (de obicei cu o brichetă), iar căldura determină vaporizarea cocainei. Consumatorul inhalează fumul produs prin pipă. În mod alternativ, crack-ul se poate presăra în ţigări şi fuma.

Fumatul cocainei combină eficienţa administrării intravenoase cu modul relativ uşor reprezentat de ingestie sau prizare. Facilitată de o suprafaţa mare a plămânilor, cocaina administrată prin inhalare este absorbită aproape imediat în curentul sanguin, durând doar 19 secunde să ajungă la creier.

Oricum, doar 30 până la 60% din doza aflată la dispoziţie este absorbită datorită inhalării incomplete a fumului încărcat cu cocaină şi a variaţiilor de temperatură.

Fumătorii de cocaină ating maximul efectelor fizice aproximativ la 2 minute după inhalare. În ceea ce priveşte efectele psihice, maximul este atins la aproximativ 1 minut după inhalare. Similar cu administrarea intravenoasă, efectele fizice şi psihice obţinute prin inhalarea cocainei durează aproximativ 30 de minute după atingerea efectului maxim.

Crack-ul devine repede o problemă majoră peste tot în lume deoarece nu este atât de scumpă ca şi alte forme de cocaină.Apare sub formă de bulgări mici, de culoare între alb şi maroniu şi este vândută în sticluţe mici. Se consumă prin pipe de sticlă şi produce pocnituri când este fumată.

Accesoriile folosite în consumul de crack sunt pipe de sticlă (“pipe de apă”), pipe artizanale şi sticluţe mici folosite pentru depozitarea drogului.

Crack-ul este absorbit în circulaţia sanguină prin plămâni în câteva secunde. Dacă un tânăr foloseşte drogul, devine euforic, extrem de neliniştit şi plin de energie. Alte simptome sunt: dilatarea pupilelor, lipsa apetitului, creşterea frecvenţei cardiace şi respiratorii şi creşterea temperaturii corpului. Senzaţia de “high” durează câteva minute, urmată de o depresie intensă numită “prăbuşire” şi dorinţa pentru o nouă doză.

Această severă dependenţă asociată cu consumul de crack apare nu numai datorită euforiei şi senzaţiei de “high”, dar şi dorinţei de evadare din depresia ce urmează după acestea. Utilizarea îndelungată a crack-ului poate cauza iritabilitate extremă, paranoia, convulsii sau moarte.

AMFETAMINELE

Amfetamine, dextroamfetamine şi metamfetamine sunt denumiri colective, care se referă toate la amfetamine. Proprietăţile lor chimice şi modul de acţiune sunt similare, în aşa fel încât chiar consumatorii experimentaţi au dificultăţi în a le deosebi.

Amfetaminele au apărut pe piaţă în 1930 sub denumirea de Benzedrine ca medicament inhalant pentru tratamentul congestiei nazale. Din 1937 amfetaminele au fost prescrise sub formă de tablete şi au fost folosite la tratamentul tulburărilor de somn şi tulburările de comportament, numite Disfuncţie Minimală a Creierului, azi denumite Tulburări de atenţie şi Hiperactivitate.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, amfetaminele au fost larg folosite de către soldaţi: atât dextroamfetaminele (Dexedrine) cât şi metamfetaminele (Methedrine) au devenit uşor accesibile. Pe măsură ce s-a răspândit utilizarea amfetaminelor, au apărut şi consecinţele abuzului. Amfetaminele au devenit un panaceu universal şi pentru şoferii de cursă lungă, care le consumau ca să nu adoarmă la volan, în curele de slăbire, de către sportivi pentru a creşte performanţele şi pentru tratamentul unor depresii minore.

Consumul amfetaminelor administrate intravenos s-a răspândit ca o subcultură, cunoscută ca şi “speed freaks” (monştii vitezei). Pe măsură ce a crescut experienţa, a devenit evident că pericolul abuzului depăşeşte efectul terapeutic al utilizării acestora.

 

ICE (SPEED)

Ice-ul este forma cristalizată a unei metamfetamine, care se consumă sub formă fumată. Este numită şi “sticlă” sau “cristal” şi provoacă dependenţă puternică. Consumul de Ice duce la un “high” mai intens şi mai prelungit, iar efectele negative se instalează mult mai rapid decât la alte forme de metamfetamine.

Sub aspect fizic seamănă cu zahărul sau sarea brută şi este vândută în pachete de celofan. Este fumată prin folosirea “bong”-ului, când drogul este încălzit până se transformă într-un gaz, care este inhalat de consumator.

Dacă o persoană foloseşte Ice, poate experimenta o stare de alertă crescută, euforie, pierderea apetitului, dilatarea pupilelor, creşterea frecvenţei cardiace şi a temperaturii corpului. Utilizarea îndelungată poate duce la vedere înceţoşată, ameţeală, pierderea coordonării, colaps şi psihoze toxice. De asemenea poate duce la afectarea altor organe, în particular plămânii, ficatul şi rinichii. Utilizarea de scurtă sau lungă durată poate duce la stări de deziluzii şi psihoze toxice asemănătoare cu psihoza paranoidă. Dacă este oprit consumul de Ice, poate să apară o stare de depresie acută şi oboseală.

Supradoza poate duce la creşterea tensiunii arteriale, a temperaturii, atac de cord, accident vascular cerebral şi moarte.

Efectul drogului poate dura între 2-14 ore, depinzând de doză. Folosirea Ice-ului devine tot mai populară, deoarece elimină folosirea acelor şi reduce riscul contaminării cu HIV. De asemenea, deoarece producerea Ice-ului nu este costisitoare, şi pentru reţeaua de distribuţie este un drog profitabil.

 

HALUCINOGENE

Halucinogenele sunt printre cele mai vechi droguri, utilizate pentru abilitatea lor de a modifica percepţia şi dispoziţia. De secole, multe dintre halucinogenele naturale, extrase din plante şi ciuperci au fost folosite în scopuri medicale, sociale şi religioase. Mai recent, au fost produse halucinogene sintetice, unele dintre ele fiind mai puternice decât cele naturale.

Mecanismele fiziologice, biochimice, farmacologice privind activitatea halucinogenă nu sunt încă bine cunoscute. Chiar şi numele acestei clase nu este cel mai potrivit, de vreme ce halucinogenele nu întotdeauna produc halucinaţii. Totuşi, consumate în doze netoxice, aceste substanţe produc modificări ale percepţiei, gândirii şi dispoziţiei.

Efectele fiziologice sunt: creşterea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale şi dilatarea pupilelor. Efectele senzoriale variază cu doza, contextul în care sunt consumate şi dispoziţia, determinând distorsiunea percepţiei. Efectele psihice includ tulburări ale gândirii asociate cu modificări ale perceperii timpului şi spaţiului. Timpul pare să stea în loc şi formele şi culorile pot să se schimbe şi să primescă noi semnificaţii. Această experienţă poate fi plăcută sau extrem de înfricoşătoare. Efectele halucinogenelor sunt imprevizibile de fiecare dată când sunt folosite.

Săptămâni sau chiar luni după consumul halucinogenelor, consumatorul poate experimenta flashback-uri – amintiri fragmentare din experienţa trăită sub influenţa drogului, în absenţa acestuia. Apariţia acestor flashback-uri este inprevizibilă, dar apare mai des în situaţii stresante şi mai frecvent la tineri. Odată cu trecerea timpului, aceste episoade se răresc şi devin mai puţin intense.

Cel mai frecvent pericol la care se expun consumatorii de halucinogene este judecata alterată, care deseori duce la luarea unor decizii pripite şi accidente.

HALUCINOGENELE NATURALE

Peyote este un cactus mic, fără spini, Lophophora williamsii, a cărui principal component este Mescalina – o substanţă halucinogenă. Din cele mai vechi timpuri, ea a fost folosită de către băştinaşii din nordul Mexicului şi sud-vestul Statelor Unite, în ritualurile tradiţionale religioase. Vârful cactusului – coroana – conţine nişte excrescenţe sub formă de disc, care sunt tăiate şi uscate. Aceşti “butoni” sunt în general mestecaţi sau scufundaţi în apă pentru a produce un lichid toxic. Doza halucinogenă pentru mescalină este de 0,3 –0,5 grame (echivalentă la 5 grame de peyotă uscată) şi durează aproximativ 12 ore. În timp ce peyota produce efecte halucinogene vizuale puternice, cu relevanţă pentru ritualurile religioase ale băştinaşilor, spectrul întreg al acestor efecte a servit ca un model artificial al bolilor mentale. Mescalina poate fi extrasă din peyote sau poate fi produsă sintetic.

 

Psilocybina şi Psilocyna - Psilocybina şi psilocyn sunt substanţe chimice obţinute din anumite ciuperci ce se găsesc în Mexic şi America Centrală. La fel ca şi peyota, aceste ciuperci au fost folosite de secole în ritualuri. Ciupercile uscate conţin în jur de 0.2-0.4% psilocibină şi doar urme de psilocină. Doza halucinogenă pentru ambele substanţe este între 4-8 miligrame, echivalentul a 2 grame de ciuperci, efectele durând aproximativ 6 ore. Atât psilocibina cât şi psilocina pot fi produse pe cale sintetică.

Dimetiltriptamina (DMT) - Dimetiltriptamina, (DMT) are o istorie veche în ceea ce foloseşte folosirea ei în întreaga lume, ea putând fi găsită în diferite plante şi seminţe şi poate fi deasemenea produsă sintetic. Este ineficientă când este consumată pe cale orală, până nu este combinată cu un al drog, care inhibă metabolizarea acesteia. În general, este prizată, fumată sau injectată.

Doza halucinogenă la om este de 50-100 miligrame şi durează într 45 - 60 minute. Deoarece efectele durează numai în jur de o oră, această experienţă a fost denumită “călătoria omului de afaceri” - "businessman's trip."

Alte halucinogene au structuri şi proprietăţi similare cu ale DMT-ului.

 

LSD – Dietilamida acidului lisergic este unul dintre cele mai puternice şi mai bine studiate halucinogene. A fost sintetizat în 1938 de Dr.Albert Hoffman, dar efectele sale halucinogene nu au fost cunoscute până în 1943, când Hoffman a consumat accidental LSD. S-a descoperit ulterior că o doză mică, de numai 25 mg (echivalentul a câteva cristale de sare) a fost capabilă să producă halucinaţii puternice.

Datorită structurii sale, similare cu o substanţă prezentă în creier şi datorită efectelor similare cu anumite psihoze, LSD a fost folosit în cercetarea bolilor mentale. În timp utilizarea ilicită a scăzut, comparativ cu popularitatea iniţială din anii ’60. Doza medie este între 20-80 mg , efectele de high durând între 10-12 ore. LSD în mod obişnuit este vândut impregnat în hârtii absorbante (“sugativă cu acid”), tablete (“microdoze”) sau pătrăţele subţiri de gelatină (“geamuri”).

Efectele fizice includ: dilatarea pupilelor, scăderea temperaturii corpului, greaţă, “piele de găină”, creşterea glicemiei şi a ritmului cardiac. În prima oră după ingestie, consumatorul poate experimenta modificări vizuale şi modificări extreme în dispoziţie. În faza halucinatorie, el are modificări în percepţia spaţiului şi a timpului, însoţite de percepţia distorsionată a mărimii şi formei obiectelor, a mişcărilor, culorilor, sunetelor, atingerii şi abilitatea consumatorului de a percepe obiecte prin intermediul simţurilor. El poate descrie că “aude culori” şi “vede sunete”. Abilitatea de a judeca raţional şi de a vedea pericolul este tulburată, făcând consumatorul susceptibil la acte de autoagresiune. De asemenea, el poate agresa alte persoane prin faptul că doreşte să conducă maşina sau prin mânuirea unor aparate.

După o “călătorie” cu LSD, consumatorul poate să sufere de o anxietate şi depresie acută pentru o perioadă variabilă de timp. De asemenea, consumatorul poate experimenta o “călătorie” neplăcută, rezultând panică, anxietate, pierderea controlului, confuzie şi stări psihotice.

Au fost raportate flashback-uri la zile, luni sau chiar ani după ce a fost luată ultima doză.

Consumatorii aflaţi sub influenţa LSD trebuie supravegheaţi îndeaproape.

 

 

 

DOM, DOB, MDA, MDMA şi 2C-B sunt variante sintetice de mescalină şi amfetamine, sintetizate pentru producerea senzaţiei de “bine”. 4-metil-2,5-dimetoxiamfetamina (DOM) a fost introdus pe piaţa drogurilor din San Francisco în deceniul 6 a acestui secol, poreclit STP, o abreviere pentru (Serenity – fericire, Tranquillity – linişte şi Peace – pace). Doze între 1-3 miligrame au produs în mod obişnuit alterări ale percepţiei şi ale dispoziţiei, în timp ce doze mai mari pot produce halucinaţii puternice, care durează între 8-10 ore.

Alte droguri ilicite analoage sunt DOB (4-bromo-2,5-dimetoxiamfetamina), MDA (3,4-metilendioxiamfetamină), MDMA (3,4-metilendioximetamfetamină - cunoscut şi sub numele de Ecstasy sau XTC). Aceste droguri diferă de la unul la altul în ceea ce priveşte puterea, viteza de instalare a efectelor, durata acţiunii şi capacitatea lor de schimbare a dispoziţiei, cu sau fără producerea de halucinaţii. Aceste droguri sunt folosite de obicei la petreceri “rave” (Rave-urile sunt petreceri dansante nocturne, ce au loc în locuri neobişnuite, ca depozite, depouri de locomotive etc., unde muzica generată de computer, de tip pulsatil, este ascultată la volum maxim). Aceste droguri sunt consumate deobicei pe cale orală, câteodată prizate şi foarte rar injectate. Deorece drogurile sunt produse în laboratoare clandestine, sunt rareori pure şi cantitatea de drog din capsulă sau tabletă variază mult.

MDMA, numit şi “Adam”, “Ecstasy” sau “X-TC” este un drog sintetic, psihoactiv, halucinogen şi cu proprietăţi asemănătoare amfetaminelor. Structura sa chimică, este asemănătoare cu cea a MDA şi a metamfetaminelor, despre care se cunoaşte că deteriorează creierul.

MDMA este un aşa-numit “designer drug” (drog proiectat), care reprezintă o ameninţare serioasă asupra sănătăţii, putând duce la deces.

Opiniile despre ecstasy sunt asemănătoare cu cele despre LSD, apărute între 1950-1960, care s-au dovedit ulterior nefondate. În conformitate cu acestea, MDMA creşte încrederea reciprocă şi doboară barierele între iubiţi şi membrii ai familiei.

Multe din probleme asociate consumului de MDMA sunt şi cele întâlnite în consumul de amfetamine şi cocaină. Ele sunt:

Phenciclidina (PCP) – în 1950 phenciclidinele au fost folosite ca anestezice, dar datorită efectelor secundare precum confuzie şi delir, utilizarea de uz uman a fost întreruptă. A devenit comercializată ca şi anestezic de uz veterinar sub numele de Sernylan. Astăzi, toată producţia de phenciclidine de pe piaţa neagră este produsă în laboratoare clandestine. Phenciclidinele, cunoscute în mod obişnuit sub denumirea de PCP sau sub denumirile de “praf de îngeri”, “superiarbă”, “buruiana ucigaşă”, “combustibil de rachetă”, “lichid de îmbălsămare” – nume ce reflectă efectele bizare ale acestui drog. În forma sa pură este o pulbere cristalină solubilă rapid în apă. Totuşi, cele mai multe din phenciclidine conţin un număr mare de impurităţi datorită manufacturării, ceea ce determină în final culoare, ce variază între culoarea bronzului şi maro şi consistenţa ce variază între pudră şi masă elastică. Deşi vândută ca tablete şi capsule, la fel de mult ca şi pudră şi formă lichidă, este deobicei aplicată pe frunze de pătrunjel, oregano, mentă sau marijuana şi fumată.

Efectele drogului variază la fel ca şi forma de prezentare. O cantitate moderată de PCP deseori determină ca utilizatorul să se simtă detaşat, distant, înstrăinat de mediul înconjurător. Vorbire încâlcită, amorţeală, pierderea coordonării pot acompania această stare de putere şi invulnerabilitate. O privire în gol, mişcări rapide şi involuntare ale ochilor sunt cele mai uşor observabile efecte.Pot de asemenea apare halucinaţii auditive, distorsionări ale imaginilor, tulburări grave de dispoziţie şi amnezie. La unii consumatori, PCP poate cauza anxietate sau paranoia, ostilitate violentă sau în unele cazuri psihoze care nu se pot distinge de schizofrenie.

Consumul de PCP este asociat unui număr mare de riscuri şi se consideră a fi unul din cele mai periculoase droguri.

Riscuri asupra sănătăţii

PCP a fost iniţial introdus ca drog de stradă în anii 60 şi a câştigat rapid reputaţia ca drog ce poate cauza reacţii negative şi care nu merită riscul. Multe persoane, după ce au consumat odată, nu îl vor mai folosi în mod conştient a doua oară. Totuşi, unii consumă PCP în mod constant pentru efectele de putere, invulnerabilitate şi efectele ameţitoare asupra creierului, care deseori au rezultat supărarea, furia şi dispariţia amintirilor neplăcute. Studii recente indică faptul că PCP poate induce comportament criminal.

Consumat în doze moderate, efectele fizice ale PCP includ o uşoară creştere a frecvenţei respiratorii, o mai pronunţată creştere a tensiunii arteriale şi a pulsului. Respiraţia devine superficială şi poate apare o transpiraţie puternică şi îmbujorare. Poate apare o amorţeală generalizată a extremităţilor şi incoordonare musculară.

Efectele psihice includ modificări distincte ale percepţiei schemei corporale, similare cu cele asociate intoxicaţiei cu alcool. Utilizarea de PCP în adolescenţă poate interfera cu producţia hormonilor de care depinde creşterea şi dezvoltarea organismului şi de asemenea poate interfera cu procesele de învăţare. La doze mari, cade tensiunea arterială, frecvenţa pulsului şi a respiraţiei. Acest lucru poate fi însoţit de greaţă, vărsături, vedere înceţoşată, mişcări sus-jos ale globilor oculari, pierderea echilibrului, ameţeli. Efectele psihice la doze mari includ halucinaţii. PCP poate cauza efecte ce mimează simptomele de debut ale shizofreniei, cum ar fi deziluzii, agitaţie şi senzaţia de răceală afectivă. Deseori vorbirea este confuză şi greoaie.

Consumatorii de PCP de lungă durată au semnalat pierderi de memorie, dificultăţi de vorbire, depresie şi scădere în greutate. De asemenea s-au observat pierderea coordonării motricităţii fine şi a memoriei de scurtă durată. Au fost observate şi tulburări ale afectivităţii, PCP având efect sedativ şi interacţionând cu alţi depresanţi ai centrilor nervoşi, cum ar fi alcoolul, benzodiazepide, consumul acestora în asociere putând duce la comă şi o supradoză accidentală.

 

INHALANŢI

Tot ce produce fum sau se află sub formă de vapori ce pot fi inhalaţi şi produce stare de high se numesc inhalanţi.

Sunt multe tipuri de inhalanţi, incluzând oxizi de azot, azotaţi de amil, butil, diluanţi, solvenţi, spray-uri cu vopsea, hidrocarburi precum gazolina, lipici, fumul multor chimicale de uz casnic (fixativ, corector de maşină de scris, acetonă etc.) ce pot fi inhalate pentru a produce starea de high.

Efectul inhalantelor depinde de tipul de inhalant. Solvenţii şi aerosolii scad frecvenţa bătăilor inimii şi a respiraţiei şi duc la tulburări de gândire. Azotaţii de amil şi butil duc la creşterea pulsului, dureri de cap şi eliminări involuntare de urină şi fecale.

Alte efecte imediate ale inhalanţilor includ stare de vomă, strănut, tuse, hemoragii nazale, oboseală, pierderea coordonării, pierderea apetitului.

Efectele consumului de lungă durată sunt: pierderea în greutate, dereglări ale echilibrului electroliţilor, oboseală musculară, hepatită sau hemoragii cerebrale. Inhalarea repetată a vaporilor concentraţi pot duce la distrugeri ireversibile ale creierului, sistemului nervos şi plămânilor precum şi a căilor respiratorii. Inhalarea profundă a vaporilor ori folosirea unor cantităţi mari pe o perioadă scurtă de timp poate duce la dezorientare, comportament violent, pierderea cunoştinţei ori moartea. Concentraţii mari de inhalanţi pot cauza sufocare, înlocuind oxigenul din plămâni sau deprimând sistemul nervos central până în punctul în care respiraţia se opreşte.

La noi în ţară, cel mai frecvent utilizat inhalant este Aurolacul.